Imi pare rau sa va dau o veste proasta, dar nu pot nici sa va las sa credeti ca acel mic animalut, acel frumusel catelus pe care am crezut ca l-am scos din nefericirea traiului comunitar, a ramas asa cum ne-am fi dorit cu totii, adica, fericit si fara griji.
Cu toate ca Remus, omul de bine care l-a adoptat, i-a oferit totul, tratament medical, mancare adecvata, afectiune fara egal (are doua fetite care-l adorau), cu toate ca medicul care l-a tratat a reusit sa-l ascape de niste limbrici care ii atacau stomacul, faptul ca Miky, catelusa de care vorbeam in postul anterior, s-a nascut intr-un mediu atat de inadecvat, a dus la moartea sa.
Imi pare rau ca nu am putut face mai mult pentru el, si Remus cu fetitele lui regreta mai mult decat mine cele intamplate, dar singuri, nu putem noi sa salvam lumea asta, nu putem salva nici viata unui catelus ca acesta, cata vreme sunt oameni fara suflet care-i lasa sau abandoneaza prin locuri in care nu prea ajung alti oameni, sau mai grav, ii arunca in iuresul apelor mari, cum ar fi Muresul la noi.
Nu vreu sa-mi imaginez ce jale a fost intre fetele lui Remus, cat de mult le-a afectat aceasta pierdere, cand eu , om batran, am plans cu lacrimi cand mi-am pierdut o catelusa dupa mai bine de 10 ani de convietuire, in care a invatat aproape tot ce-i spuneam, timp in care facea tot ce-i ceream, in schimbul putinului pe care i-l dadeam, o farama de paine si mai ales multa dragoste si afectiune, de care vedeam ca se bucura cel mai mult.
Pacat, mare pacat si nu doresc nimanui sa se ataseze de un animal, mai ales de un catel, si sa-l vada cum se duce… E o pierdere aproape la fel ca cea a unei persoane dragi.
Am lacrimi in ochi si nu vreau sa cred, dar viata a demonstrat inca o data, ca nu facem ce vrem noi ci luam ce ni se da.

Am deschis ochii abia de doua zile si primele imagini din viata au fost niste gunoaie care miroseau foarte urat, afara era soare dar si un frig insuportabil.
Daca mi-am dat seama ca ala e frig, ca gunoiul mirosea urat, inseamna ca cele 2-3 saptamani de viata care au trecut pana am deschis ochii, le-am petrecut undeva la caldura, fara mirosuri si langa cineva drag, cred ca mamica mea.
Pentru ca nu vedeam, nu va pot spune cum am ajuns acolo, dar cred ca cineva fara suflet, vazand poate ca-s mai uratel, mic si prostut, m-a luat de la sanul mamei, si m-a dus acolo la marginea acelei paduri, unde alti oameni rai aduc gunoaie si unde noaptea este infricosator cand auzi animale mari si rele cum bantuie in jurul tau.
Dar, cred ca m-am nascut totusi sub o stea norocoasa, pentru ca, in momentul cand credeam ca viata mea se sfarseste, ca nu mai am nici o speranta sa dau de caldura sau sa scap de putoarea infernala din jurul meu, cand simteam cum mi se lipeste stomacul de spate de foame, a aparut o fiinta, care pana la urma am inteles ca tot om este, ca si cei care m-au furat de langa mamica, dar cred ca este un om bun, s-a uitat la mine si mi-a facut semn sa vin la ea. Mi-era frica, dar ce sa fac? M-am apropiat, crezand ca asta mi-e sfarsitul, insa imediat mi-am dat seama ca n-am de ce sa ma tem, pentru ca a pus mana pe mine si m-a mangaiat, asa cum facea mamica, dar pe ea nu o puteam vedea atunci.
Apoi, m-a ridicat in brate, foarte sus, ca daca ma uitam in jos cred ca ameteam. Ma mir ca nu a deranjat-o mirosul meu, dar eu ce vina am daca am fost lasat in gunoi si nu in alta parte?
Ce sa va mai povestesc, ca dupa ceva timp, am ajuns intr-o casa de oameni adevarati, cu aer curat, fara mirosuri, era cald si mi-au pus lapte sa pap, intr-o farfurioara atat de frumoasa, ca imi venea s-o mananc si pe ea.
Dupa ce s-a saturat burtica mea, fiinta care m-a gasit si m-a scos din gura junglei in care imi era sortit sfarsitul, m-a dus intr-o incapere, cam semana cu un fel de puscarie, dar apoi am aflat ca aia e o baie, si a pornit peste mine un fel de ploaie, de care mi-a fost mare frica la inceput, pentru ca ma mai ploase si la gunoi, dar asta era o ploaie calda, care desi ma uda, mi-a placut. Cred ca era ceva miraculos, ca dupa ce m-a scos de acolo, si a pornit un vant puternic spre mine, de nu mai puteam respira, dintr-o data blanita mea era uscata, cum n-a mai fost ea decand eram cu mamica si mirosea si foarte frumos!
In scurt timp le-am invatat si limba celor care m-au scos de la gunoi si am inceput sa pricep ce planuri au cu mine. Ziceau ca nu ma pot tine la bloc, ca-s rai vecinii si nu-i ca la o casa. Ma mir, ca blocul trebuie sa fie mai mare decat o casa, daca zic ei ca sunt atatia vecini. Si ziceau ca o sa fac caca pe jos, si ca miroase urat. Dar le-am demonstrat ca nu fac treaba in casa cand m-am cerut afara. Atunci au zis ca sunt destept! Oare ce-ar trebui sa fac sa nu ma dea afara, sa nu ajung iarasi la gunoi?
Ca aici e atat de bine, se poarta frumos cu mine toata lumea, parca ar fi toti mamicile mele.
Si mai am o nedumerire: oare cum arata mamica mea?
Daca o vedeti, sa-i spuneti ca desi n-am murit, am ajuns in rai! Iar daca ii cunoasteti stapanii si ei au internet, spuneti-le sa intre pe www.denisuca.com si acolo poate sa ma vada din cand in cand, pentru ca noua mea stapana zice ca e bloggerita si mai da poze cu catei!
Va multumesc ca ati avut rabdare sa ascultati latratul unui caine mic!

Abia m-am intors de la Romexpo, unde l-am ajutat si sustinut pe amicul Lucian Stanciu la Targul de turism care a avut loc la Bucuresti.
Despre targ o sa scriu intr-un post in curand, insa nu pot sa trec la odihna, dupa mai bine de 24 de ore de nesomn, sofat si mult stres fara sa ma refer macar “otzara” (un pic, pentru cine nu stie termenul), la felul in care se circula pe autostrada Bucuresti-Pitesti.
La venirea in Bucuresti, am parcurs asa zisa autostrada, pe timp de zi, mai precis, in timpul amiezei.
Ce am putut constata, este ca traficul era destul de mare, iar participantii la acest trafic, nu mai sunt cele 4 tipuri de dacia cu si fara imbunatatiri care faceau raliuri in anii 70-80, in jurul vitezei de 120-125km/ora. Acuma frate, masini benga, de “j”-de de cai putere, beemveuri, mertzane, japoneze, care mai de care, se dau pe autostrada, pe aceeasi sosea cu 4 benzi, dar ceva mai hodorogita, carpita si reparata, cu viteze de care iti este frica sa privesti macar.
Stiind ca am voie cu 130km/ora, rulam pe banda a doua, depasind un sir de camioane mari, tiruri, care au viteza inregistrata de o diagrama si nu pot merge mai tare de 90, dar din spate veneau altii care nu intelegeam unde se grabesc, dar imi dadeau flash-uri, adica faza lunga, claxoane si unii si semne manuale din care trageam concluzia ca au o urgenta la vreun spital, in sensul ca, din te miri ce intamplare, au ramas doar cu un deget. Si le-am tot facut loc, crezand ca au o urgenta, dar toti aveau aceeasi urgenta? La un moment dat, m-am simtit putin “prostanac”, deoarece masina pe care o conduceam, era una de teren, 4×4, ceva de 145 de cai putere, care usor se poate duriga cu 230km/ora, insa greseala statea la numerele de inmatriculare care erau austriece.
De ce prostanac? Pentru ca luam flash-uri de la un mic gigant, adica un matiz, care vroia el sa treaca inainte, desi fabrica lui nu-i da voie sa treaca de 130km/ora, dar el vroia sa stea in fata. Daca masina mea era inmatriculata in Austria, trebuia sa fiu si eu, ca sofer, un nemtzalau prostanac, care se da la o parte din partea Fulgerului Craiovean.
Tu ce faci intr-o situatie de genul acesta? Dai semnal dreapta si il lasi pe om sa treaca, poate are o urgenta! Asa am facut, a trecut matizul, a urmat un logan, apoi la fel face si un fiat panda, mai vine si un BMW, iar dupa un rulaj de cativa km , constat ca merg intre camioane cu 90km/ora, si ca nu prea pot intra pe banda de viteza.
Vreti sa fiu sincer? am intrat cu tupeu pe banda a 2-a, i-am dat vreo 170km/ora, iar daca aparea vreo “masina” in spate care dadea semne de graba, acceleram pana cand o vedeam mica in oglinda retrovizoare.
Distractia a durat putin, deoarece la vitezele astea, Bucurestiul a aparut imediat si a trebuit sa pun frana, sa nu intru cu masina direct in Cotroceni, nefiind asteptat chiar acolo.
Uite asa, daca n-ai noroc, intrii intr-un joc “original romanesc” de unde te poti alege cu amenda sau mai grav, cu urmarile unui accident cat se poate de grav, ceva de genul care se vede zilnic la TV.
Poti sa tragi o concluzie? Poti, normal ca poti, dar stai sa vezi!
Dupa ce ma tarai cu viteza de melc prin Caca-pitala Romaniei, cu masina, la viteza ametitoare de melc turbat, dupa ce dau ca fraierul o gramada de bani pe “statul intr-o parcare”, dupa ce trebuie sa incalec o bordura bolovanoasa ca sa pot opri in fata unei crasme unde puteam bea o cafea cu niste prieteni, dupa toate acestea, trebuie sa ma intorc pe frumoasa autostrada, daca vreau sa-mi mai vad Ardealul drag.
Bucuresti, sa nu te mai vad! Poate asa , la televizor! Sa te iubeasca cine te suporta!
Normal, revin pe autostrada, de data asta, pe intuneric.
Sigur, nu erau aceiasi participanti la trafic, dar aveau aceleasi apucaturi pe care le-am descris mai sus, cu deosebirea ca acum erau pe timp de noapte, iar nervii mei de ardelelean erau mai slabiti, eram mai obosit si mai irascibil.
Faza lunga din spate, la fel din fata, toata lumea grabita sa ajunga undeva, tot romanul grabit, grabit, grabit, nu stiu de ce, nu stiu pentru ce, nu stiu inspre ce!
Cu siguranta, o parte din cei pe care i-am intalnit au avut accidente, unele le-am vazut, altele nu.
De ce avem nevoie de accidente, de ce nu ne putem respecta in trafic, de ce vrem sa fim originali doar in situatii care nu ne onoreaza, de ce vrem mai mult decat seamanul nostru, chiar daca diferenta aceea este infima?
De ce ne dorim autostrazi daca nu le meritam?

Cum cred eu ca cititorii mei sunt mult mai tineri decat mine, dar nu se stie niciodata, indraznesc o povestioara care vrea sa demonstreze ca spaga anu-i o inventie a democratiei de care ne bucuram acum ci este o veche obisnuinta romaneasca.
V-am mai zis ca am fost militar din tata-n fiu, asa ca, de data asta este vorba de tatal meu, care acuma ma citeste din www.rai.info (nush daca eczista!).
Fiind destul de mare mahar in armata romana, ceva comisar de raion la Orastie, primeste o sarcina destul de neplacuta pentru el sa mearga la Bucuresti, sa deea relatii pentru un apropiat, tot militar bineinteles, care urma sa fie sau nu, inaintat in grad.
La Bucuresti, in gara de nord, il asteptau omologii sai, care trebuiau sa-l duca la MAN, adica ministerul lor, si acolo urma sa-l treaca aia prin toate interogatoriile posibile si imposibile, in asa fel ca informatiile despre colegul lui sa fie de bine sau de rau.
Tatal meu, de la care am invatat pozitia de “drepti” in fata vietii, nu avea ce transa cu eventualii complotisti ai colegului sau, dar un vechi obicei, pe care-l stiau cu totii, era ca cel care vine din provincie, sa aduca cu el o mica mostra din “specialitatile” zonei pe care o reprezinta.
In cazul nostru, zona era reprezentata de tuica de prune, de 50 de grade daca se poate.
Tatal meu, fiind anuntat in pripa de “excursia” la Bucuresti, n-a avut timp sa mearga la taranii care se  ocupau cu asa ceva, asa ca, ce sa faca? Improvizeaza mortal de interesant si genial as zice eu.
Se duce in Bucuresti, cu mana goala, intra in prima alimentara, cumpara o damigeana impletita, stiti voi, damigeana romaneasca de 5 litri, mai cumpara 4litri de tuica de turţ, care avea atunci vreo 60 de grade, mai pune in compozitite 1litru de apa, si omogenizeaza compozitia.
Se prezinta la primul sef, care trebuia sa ridice spaga de ardeal, i-o inmaneaza, si de acolo este cel mai bine vazut ofiter din provincie.
Se duce la biroul unde era chemat, isi face datoria de consultant, dupa care este condus de catre sefi la trenul care il astepta sa se intoarca acasa.
La plecare, ofiterul care trebuia sa-l ajute sa ajunga la gara, ii spune din reacltiile sefilor: d-le maior, tuica dvs. a fost ca de obicei cea mai grozava dintre cele aduse din provincie. O grozavie, asa ca vedeti, ca deja stiti ce gusturi au sefii nostrtii.
Dupa multi ani, cand mi-a marturisit tatal meu secretul spagii pentru Bucuresti, am constatat ca e mult mai simplu si mai ieftin sa-i multumesti pe baietii care stand in capitala, au uitat gustul provinciei, si li se pare, chiar daca nu-si dau seama, ca ambalajul (acea damigeana) nu poate sminti gustul din interior.
La urma urmei, tot ce-i moca, e foarte bun si foarte gustos! Enjoy!

Povestea e mai veche, dar poate fi actuala si peste multi ani incolo.

Un fost coleg de arme, pe vremea aceea tanar locotenent, chipes si cu succes la femei, s-a casatorit ceva mai devreme decat ceilalti colegi. In afara avantajelor pe care i le oferea casnicia, amicul meu avea parte si de o seama de dezavantaje, majoritatea dintre ele avand ca rezultat frustrarea fata de colegii de aceeasi varsta burlaci, care nu cereau voie sa mearga la bere nimanui, pe care nu-i astepta nimeni la ore fixe acasa, care, daca prindeau vreo bunaciune, se puteau dedica acesteia pentru timpul liber avut la dispozitie.

Amicul meu tocmai flirta de o vreme cu o astfel de bunaciune, care se arata foarte interesata de o relatie cu el, in ciuda insistentelor celorlalti colegi necasatoriti, pe care nu-i baga in seama. Va dati seama, intre baieti, ce discutii!:

- Bai, dar tot astia care au acasa au si noroc?
- Fraier asta ca nu se combina cu ea, ce daca-i insurat?

Si bineinteles ca amicul meu se combina cu bunaciunea, si isi dau intalnire la o ora din noapte spre dimineata, la ea, in garsoniera de 2/2.

Problema cea mare era evadarea de acasa.

Dupa un plan bine pus la punct, amicul meu are grija seara sa-i puna sotiei in ceai un fel de somnifer, sta sa vada daca are efect, dupa ce aceasta adoarme, se duce la baie se primeneste, intra in dormitor, isi ia hainele intr-o mana si pantofii in cealalta, si tiptil, se indreapta spre usa, dar cu spatele,
incearca sa deschida usa cu cotul, reuseste, dar cand sa iasa, usa scartie ingrozitor si o trezeste pe sotie, cu toate ca era sub influenta somniferului (care de fapt era antinevralgic, cum avea sa constate, a doua zi, amicul meu.)

- Vasileee! Unde mergi?
- Draga mea, nu merg, acuma vin! Am fost jos dupa tigari!
- Si ce-i cu hainele la tine in mana?
- Pai m-am dezbracat in hol sa nu te deranjez, dar cu usa asta!!!
- Bine, bine, hai repede in pat sa ma incalzesti, doar stii ca atunci cand sunt la ciclu am niste frisoane…

Aceasta povestire a fost scrisa pentru a participa la concursul de pe www.depozitdeusi.ro/blog (www.depozitdeusi.ro).

ALEXANDRU GROZUTA – Lele de la Orastie (Radio) – Super !
Asculta mai multe audio Muzica »

Stie toata lumea, sau daca nu stie, ar trebui sa afle ca Orastia a fost un centru legionar de mare importanta, iar catedrala “Sf. Arhangheli Mihail si Gavril” a fost construita prin contributia a 13 cuiburi de legionari, dupa proiectul arhitectului George Cristinel, iar temelia sa a fost pusa la initiativa preotului Ioan Moţa, in anul 1936. Multa lume care se roaga acum sub acoperisul Catedralei ar trebui sa stie ce sacrificii au avut loc pentru ca acest lacas de cult sa fie si sa arate asa cum arata acum.

Dupa 1945, cand au ajuns comunistii la putere, Catedrala din Orastie a ramas in picioare si reprezenta cel mai important loc de rugaciune al oamenilor de aici. Odata cu trecerea vremii, orice lucru se degradeaza, iar catedrala din Orastie suferea de imbatranirea acoperisului, insa conducerea comunista nu avea de gand sa faca ceva pentru repararea lacaselor de cult, mai mult, era tot mai mult indreptata spre demolarea acestora.

Se punea tot mai acut problema repararii acoperisului, insa pentru asa ceva comunistii nu aveau bani. Atunci, s-au gasit niste binevoitori (din cate stiu eu, fosti legionari, care au vrut sa fie anonimi) care au fost de acord sa suporte cheltuieleile de reparare a acoperisului catedralei, dar donatia lor nu era in bani, ci in materiale. Iar materialul cu care urma sa se acopera catedrala, era… tabla de cupru. Trecuta neobservata, incercarea de ajutor data bisericii a fost aprobata de mai marii comunisti si lucrarea s-a efectuat. (more…

Pentru ca “Orastie 1″ avea titlul “La Praizic”, o asemanare de nume mi-a inspirat urmatoarea povestioara, ce-i drept mai scurta, dar hazlie.

Langa Orastie, spre Mures, la 2 kilometri de oras, se afla un sat dragut, cu oameni harnici si foarte prietenosi, caruia ii zice Pricaz. Ei, un grup de copii din Orastie pleaca in excursie, prin grija Casei Pionierilor de atunci, intr-un  circuit care cuprindea si manastirile din nordul Moldovei. Ajunsi la Iasi, li s-a asigurat cazarea intr-un internat scolar, elevii fiind in vacanta.

Copiii erau in vacanta, dar pedagogul nu, deoarece el, saracul, acolo isi avea casa. In sfarsit, pedagogul de la acel internat ii intampina pe copii si incearca sa-i repartizeze pe camere, dar inainte de asta, incearca sa se imprieteneasca cu ei, si pentru inceput, ii intreaba de unde vin. Unul dintre copii, mai istet, ii spune: noi suntem din Orastie!

- Orastie? zice pedagogul, asta pe unde vine?
- Cum, nu stiti?
- Nu prea. (more…

Nu-i nimeni mai mandru decat mine ca m-am nascut in Orastie, nu stiu sa va spun de ce. Poate ca acolo este un izvor de spiritualitate deosebit, poate ca ati auzit de Palia de la Orastie (prima traducere românească a celor 5 cărţi de la început ale Vechiului Testament), de Aurel Vlaicu, de Diaconul Coresi si faptul ca la Orastie s-a tiparit in 1581-1582 prima parte din Vechiul Testament si trebuie sa ma opresc aici, daca nu vreau sa fac lectii de istorie.
Acum, sa trec la intamplari amuzante din Orastie, iar unul dintre cele mai cunoscute locuri si localuri din Orastia anilor 1960-1980 era Praizic.
Aflat pe drumul care se indreapta spre iesirea catre Alba-Iulia, Praizicul este si o zona cunoscuta a Orastiei, dar a fost si o carciuma renumita, mai ales in randul pescarilor. Avand Muresul la 2 kilometri departare, orastienii mergeau la pescuit cu mic, cu mare, unii pentru distractie, altii din patima, iar altii de nevoie, pentru ca zile grele au fost mereu.

Locul de intalnire al pescarilor era la Praizic. Acolo se spuneau bancuri, se vindea si se cumpara peste. Daca vroiai peste proaspat, nu mergeai la alimentara, mergeai la Praizic si gaseai pe alese. Ca la orice targ, era si acolo un program pe care il dicta programul crasmei, dar si dupa inchidere mai ramaneau vreo 2-3 pescari betivi care ramaneau cu marfa nevanduta.

La Praizic insa veneau si pescarii-curvari, adica cei care nevestelor le spuneau ca merg la pescuit, dar de fapt mergeau la alte “activitati”, dupa care treceau pe la Praizic si cumparau vreo 2-3 pesti cu care se dadeau mari.

Asa a facut un vecin al meu, cand eram inca copil. A petrecut omul mai mult timp cu amanta, a uitat ca si Praizicul are programul sau, iar cand si-a terminat intalnirea, a trecut pe la Praizic sa-si cumpere pestele. Acolo insa, surpriza, era pustiu, plecasera cu toti acasa; ori a fost peste putin, ori a fost cererea prea mare.

Ce sa faca omul meu? Sa se intoarca acasa de la “peste” fara nimic? Nu se putea! Mai era un restaurant in centru, Dacia ii spunea, acolo era sigur peste pe la bucatarie, dar trebuie ca era mai scump. Ce sa-i faci, strici o casnicie pentru niste gologani in plus? Si merge vecinul meu la bucatarul restaurantului si-i zice disperat: da-mi, te rog, niste peste de vreo 100 de lei ca mai mult n-am! (more…

Am o oarecare vechime de vizitator a Bailor Felix si prefer sa fiu pe acolo in sezoane cat mai reci posibile, desi nici vara nu ma poate convinge sa nu vizitez acest loc deosebit.
Este o binefacere a naturii, un miracol pentru oasele mele de fiecare data cand intru in acea apa calda, obtinuta fara incalzire de la gaze, de la carbuni, sau lemne, ci din inima paamantului, gratis si fara bani.
Ce s-ar bucura bucurestenii sa aiba si ei asa ceva, cum zice d-na Udrea ca ar fi!
Ce e si mai frumos acolo, este atmosfera tipic ardeleneasca, de liniste, pace, si respect.
Sper sa nu ajunga mitici ca badea pe acolo, sa gaseasca ei si partea violenta a lucrurilor, ca daca stai sa sapi, imposibil sa nu vezi ceva instigator.
Probabil ca vreun client bădist sa-si fi facut o vila si acolo, chiar daca nu deranjeaza pe nimeni, dar daca a cumparat pamantul fraudulos, si a pus caramizi electorale, sigur acoperisul va fi anti-felixan, nu felix de la bai ci felix de la voiculeanu.
Singurul lucru care nu mi-a placut la aceasta excursie, a fost drumul de rahat, de mare rahat, care leaga Deva de Oradea. Vreau sa spun ca acum 20 de ani acest drum era chiar ok. Acum nu mai poti parcurge 1 km fara sa dai intr-o groapa, in conditiile in care te straduiesti sa le feresti. Deci n-ai incotro, dai in gropi obligatoriu, singura sansa pe care o ai este sa o alegi pe cea mai mica.
Eu cred ca basmele despre autostrazi si drumuri bune sunt frumoase si suna bine, dar vom astepta mult si bine pana cand le vom avea.
Daca nu am avea la putere o perpetuare a clicilor de hoti cu diploma parlamentara, niste ciumegi care nu stiu cum sa te linga pe cacatoare pana le dai votul, dupa care iti arata cum se scuipa spre popor, niste imbecili care imediat dupa alegeri incep sa faca socoteli la televizor, prin care sa-ti explice ca tocmai telul tau pentru care i-ai votat nu poate fi deocamdata atins din motive financiare(nu-s bani frate), atunci n-am fi in romanica, n-am fi mai vecini cu turcii decat cu austriecii, n-am avea ce povesti la presa, si de ce sa nu avem noi presa mai tare ca toata Europa.
Ma opresc aici, ca iau foc si dintr-un post de blog fac 10 stiri de presa, cum nu de mult o invata o sudoripara pe o fatuca abia iesita din liceu, despre cum se face dintr-un zvon o jumatate de ziar de stiri, ceva de genul variati pe aceeasi tema!