Imi pare rau sa va dau o veste proasta, dar nu pot nici sa va las sa credeti ca acel mic animalut, acel frumusel catelus pe care am crezut ca l-am scos din nefericirea traiului comunitar, a ramas asa cum ne-am fi dorit cu totii, adica, fericit si fara griji.
Cu toate ca Remus, omul de bine care l-a adoptat, i-a oferit totul, tratament medical, mancare adecvata, afectiune fara egal (are doua fetite care-l adorau), cu toate ca medicul care l-a tratat a reusit sa-l ascape de niste limbrici care ii atacau stomacul, faptul ca Miky, catelusa de care vorbeam in postul anterior, s-a nascut intr-un mediu atat de inadecvat, a dus la moartea sa.
Imi pare rau ca nu am putut face mai mult pentru el, si Remus cu fetitele lui regreta mai mult decat mine cele intamplate, dar singuri, nu putem noi sa salvam lumea asta, nu putem salva nici viata unui catelus ca acesta, cata vreme sunt oameni fara suflet care-i lasa sau abandoneaza prin locuri in care nu prea ajung alti oameni, sau mai grav, ii arunca in iuresul apelor mari, cum ar fi Muresul la noi.
Nu vreu sa-mi imaginez ce jale a fost intre fetele lui Remus, cat de mult le-a afectat aceasta pierdere, cand eu , om batran, am plans cu lacrimi cand mi-am pierdut o catelusa dupa mai bine de 10 ani de convietuire, in care a invatat aproape tot ce-i spuneam, timp in care facea tot ce-i ceream, in schimbul putinului pe care i-l dadeam, o farama de paine si mai ales multa dragoste si afectiune, de care vedeam ca se bucura cel mai mult.
Pacat, mare pacat si nu doresc nimanui sa se ataseze de un animal, mai ales de un catel, si sa-l vada cum se duce… E o pierdere aproape la fel ca cea a unei persoane dragi.
Am lacrimi in ochi si nu vreau sa cred, dar viata a demonstrat inca o data, ca nu facem ce vrem noi ci luam ce ni se da.

Am deschis ochii abia de doua zile si primele imagini din viata au fost niste gunoaie care miroseau foarte urat, afara era soare dar si un frig insuportabil.
Daca mi-am dat seama ca ala e frig, ca gunoiul mirosea urat, inseamna ca cele 2-3 saptamani de viata care au trecut pana am deschis ochii, le-am petrecut undeva la caldura, fara mirosuri si langa cineva drag, cred ca mamica mea.
Pentru ca nu vedeam, nu va pot spune cum am ajuns acolo, dar cred ca cineva fara suflet, vazand poate ca-s mai uratel, mic si prostut, m-a luat de la sanul mamei, si m-a dus acolo la marginea acelei paduri, unde alti oameni rai aduc gunoaie si unde noaptea este infricosator cand auzi animale mari si rele cum bantuie in jurul tau.
Dar, cred ca m-am nascut totusi sub o stea norocoasa, pentru ca, in momentul cand credeam ca viata mea se sfarseste, ca nu mai am nici o speranta sa dau de caldura sau sa scap de putoarea infernala din jurul meu, cand simteam cum mi se lipeste stomacul de spate de foame, a aparut o fiinta, care pana la urma am inteles ca tot om este, ca si cei care m-au furat de langa mamica, dar cred ca este un om bun, s-a uitat la mine si mi-a facut semn sa vin la ea. Mi-era frica, dar ce sa fac? M-am apropiat, crezand ca asta mi-e sfarsitul, insa imediat mi-am dat seama ca n-am de ce sa ma tem, pentru ca a pus mana pe mine si m-a mangaiat, asa cum facea mamica, dar pe ea nu o puteam vedea atunci.
Apoi, m-a ridicat in brate, foarte sus, ca daca ma uitam in jos cred ca ameteam. Ma mir ca nu a deranjat-o mirosul meu, dar eu ce vina am daca am fost lasat in gunoi si nu in alta parte?
Ce sa va mai povestesc, ca dupa ceva timp, am ajuns intr-o casa de oameni adevarati, cu aer curat, fara mirosuri, era cald si mi-au pus lapte sa pap, intr-o farfurioara atat de frumoasa, ca imi venea s-o mananc si pe ea.
Dupa ce s-a saturat burtica mea, fiinta care m-a gasit si m-a scos din gura junglei in care imi era sortit sfarsitul, m-a dus intr-o incapere, cam semana cu un fel de puscarie, dar apoi am aflat ca aia e o baie, si a pornit peste mine un fel de ploaie, de care mi-a fost mare frica la inceput, pentru ca ma mai ploase si la gunoi, dar asta era o ploaie calda, care desi ma uda, mi-a placut. Cred ca era ceva miraculos, ca dupa ce m-a scos de acolo, si a pornit un vant puternic spre mine, de nu mai puteam respira, dintr-o data blanita mea era uscata, cum n-a mai fost ea decand eram cu mamica si mirosea si foarte frumos!
In scurt timp le-am invatat si limba celor care m-au scos de la gunoi si am inceput sa pricep ce planuri au cu mine. Ziceau ca nu ma pot tine la bloc, ca-s rai vecinii si nu-i ca la o casa. Ma mir, ca blocul trebuie sa fie mai mare decat o casa, daca zic ei ca sunt atatia vecini. Si ziceau ca o sa fac caca pe jos, si ca miroase urat. Dar le-am demonstrat ca nu fac treaba in casa cand m-am cerut afara. Atunci au zis ca sunt destept! Oare ce-ar trebui sa fac sa nu ma dea afara, sa nu ajung iarasi la gunoi?
Ca aici e atat de bine, se poarta frumos cu mine toata lumea, parca ar fi toti mamicile mele.
Si mai am o nedumerire: oare cum arata mamica mea?
Daca o vedeti, sa-i spuneti ca desi n-am murit, am ajuns in rai! Iar daca ii cunoasteti stapanii si ei au internet, spuneti-le sa intre pe www.denisuca.com si acolo poate sa ma vada din cand in cand, pentru ca noua mea stapana zice ca e bloggerita si mai da poze cu catei!
Va multumesc ca ati avut rabdare sa ascultati latratul unui caine mic!