Abia m-am intors de la Romexpo, unde l-am ajutat si sustinut pe amicul Lucian Stanciu la Targul de turism care a avut loc la Bucuresti.
Despre targ o sa scriu intr-un post in curand, insa nu pot sa trec la odihna, dupa mai bine de 24 de ore de nesomn, sofat si mult stres fara sa ma refer macar “otzara” (un pic, pentru cine nu stie termenul), la felul in care se circula pe autostrada Bucuresti-Pitesti.
La venirea in Bucuresti, am parcurs asa zisa autostrada, pe timp de zi, mai precis, in timpul amiezei.
Ce am putut constata, este ca traficul era destul de mare, iar participantii la acest trafic, nu mai sunt cele 4 tipuri de dacia cu si fara imbunatatiri care faceau raliuri in anii 70-80, in jurul vitezei de 120-125km/ora. Acuma frate, masini benga, de “j”-de de cai putere, beemveuri, mertzane, japoneze, care mai de care, se dau pe autostrada, pe aceeasi sosea cu 4 benzi, dar ceva mai hodorogita, carpita si reparata, cu viteze de care iti este frica sa privesti macar.
Stiind ca am voie cu 130km/ora, rulam pe banda a doua, depasind un sir de camioane mari, tiruri, care au viteza inregistrata de o diagrama si nu pot merge mai tare de 90, dar din spate veneau altii care nu intelegeam unde se grabesc, dar imi dadeau flash-uri, adica faza lunga, claxoane si unii si semne manuale din care trageam concluzia ca au o urgenta la vreun spital, in sensul ca, din te miri ce intamplare, au ramas doar cu un deget. Si le-am tot facut loc, crezand ca au o urgenta, dar toti aveau aceeasi urgenta? La un moment dat, m-am simtit putin “prostanac”, deoarece masina pe care o conduceam, era una de teren, 4×4, ceva de 145 de cai putere, care usor se poate duriga cu 230km/ora, insa greseala statea la numerele de inmatriculare care erau austriece.
De ce prostanac? Pentru ca luam flash-uri de la un mic gigant, adica un matiz, care vroia el sa treaca inainte, desi fabrica lui nu-i da voie sa treaca de 130km/ora, dar el vroia sa stea in fata. Daca masina mea era inmatriculata in Austria, trebuia sa fiu si eu, ca sofer, un nemtzalau prostanac, care se da la o parte din partea Fulgerului Craiovean.
Tu ce faci intr-o situatie de genul acesta? Dai semnal dreapta si il lasi pe om sa treaca, poate are o urgenta! Asa am facut, a trecut matizul, a urmat un logan, apoi la fel face si un fiat panda, mai vine si un BMW, iar dupa un rulaj de cativa km , constat ca merg intre camioane cu 90km/ora, si ca nu prea pot intra pe banda de viteza.
Vreti sa fiu sincer? am intrat cu tupeu pe banda a 2-a, i-am dat vreo 170km/ora, iar daca aparea vreo “masina” in spate care dadea semne de graba, acceleram pana cand o vedeam mica in oglinda retrovizoare.
Distractia a durat putin, deoarece la vitezele astea, Bucurestiul a aparut imediat si a trebuit sa pun frana, sa nu intru cu masina direct in Cotroceni, nefiind asteptat chiar acolo.
Uite asa, daca n-ai noroc, intrii intr-un joc “original romanesc” de unde te poti alege cu amenda sau mai grav, cu urmarile unui accident cat se poate de grav, ceva de genul care se vede zilnic la TV.
Poti sa tragi o concluzie? Poti, normal ca poti, dar stai sa vezi!
Dupa ce ma tarai cu viteza de melc prin Caca-pitala Romaniei, cu masina, la viteza ametitoare de melc turbat, dupa ce dau ca fraierul o gramada de bani pe “statul intr-o parcare”, dupa ce trebuie sa incalec o bordura bolovanoasa ca sa pot opri in fata unei crasme unde puteam bea o cafea cu niste prieteni, dupa toate acestea, trebuie sa ma intorc pe frumoasa autostrada, daca vreau sa-mi mai vad Ardealul drag.
Bucuresti, sa nu te mai vad! Poate asa , la televizor! Sa te iubeasca cine te suporta!
Normal, revin pe autostrada, de data asta, pe intuneric.
Sigur, nu erau aceiasi participanti la trafic, dar aveau aceleasi apucaturi pe care le-am descris mai sus, cu deosebirea ca acum erau pe timp de noapte, iar nervii mei de ardelelean erau mai slabiti, eram mai obosit si mai irascibil.
Faza lunga din spate, la fel din fata, toata lumea grabita sa ajunga undeva, tot romanul grabit, grabit, grabit, nu stiu de ce, nu stiu pentru ce, nu stiu inspre ce!
Cu siguranta, o parte din cei pe care i-am intalnit au avut accidente, unele le-am vazut, altele nu.
De ce avem nevoie de accidente, de ce nu ne putem respecta in trafic, de ce vrem sa fim originali doar in situatii care nu ne onoreaza, de ce vrem mai mult decat seamanul nostru, chiar daca diferenta aceea este infima?
De ce ne dorim autostrazi daca nu le meritam?

Cum cred eu ca cititorii mei sunt mult mai tineri decat mine, dar nu se stie niciodata, indraznesc o povestioara care vrea sa demonstreze ca spaga anu-i o inventie a democratiei de care ne bucuram acum ci este o veche obisnuinta romaneasca.
V-am mai zis ca am fost militar din tata-n fiu, asa ca, de data asta este vorba de tatal meu, care acuma ma citeste din www.rai.info (nush daca eczista!).
Fiind destul de mare mahar in armata romana, ceva comisar de raion la Orastie, primeste o sarcina destul de neplacuta pentru el sa mearga la Bucuresti, sa deea relatii pentru un apropiat, tot militar bineinteles, care urma sa fie sau nu, inaintat in grad.
La Bucuresti, in gara de nord, il asteptau omologii sai, care trebuiau sa-l duca la MAN, adica ministerul lor, si acolo urma sa-l treaca aia prin toate interogatoriile posibile si imposibile, in asa fel ca informatiile despre colegul lui sa fie de bine sau de rau.
Tatal meu, de la care am invatat pozitia de “drepti” in fata vietii, nu avea ce transa cu eventualii complotisti ai colegului sau, dar un vechi obicei, pe care-l stiau cu totii, era ca cel care vine din provincie, sa aduca cu el o mica mostra din “specialitatile” zonei pe care o reprezinta.
In cazul nostru, zona era reprezentata de tuica de prune, de 50 de grade daca se poate.
Tatal meu, fiind anuntat in pripa de “excursia” la Bucuresti, n-a avut timp sa mearga la taranii care se  ocupau cu asa ceva, asa ca, ce sa faca? Improvizeaza mortal de interesant si genial as zice eu.
Se duce in Bucuresti, cu mana goala, intra in prima alimentara, cumpara o damigeana impletita, stiti voi, damigeana romaneasca de 5 litri, mai cumpara 4litri de tuica de turţ, care avea atunci vreo 60 de grade, mai pune in compozitite 1litru de apa, si omogenizeaza compozitia.
Se prezinta la primul sef, care trebuia sa ridice spaga de ardeal, i-o inmaneaza, si de acolo este cel mai bine vazut ofiter din provincie.
Se duce la biroul unde era chemat, isi face datoria de consultant, dupa care este condus de catre sefi la trenul care il astepta sa se intoarca acasa.
La plecare, ofiterul care trebuia sa-l ajute sa ajunga la gara, ii spune din reacltiile sefilor: d-le maior, tuica dvs. a fost ca de obicei cea mai grozava dintre cele aduse din provincie. O grozavie, asa ca vedeti, ca deja stiti ce gusturi au sefii nostrtii.
Dupa multi ani, cand mi-a marturisit tatal meu secretul spagii pentru Bucuresti, am constatat ca e mult mai simplu si mai ieftin sa-i multumesti pe baietii care stand in capitala, au uitat gustul provinciei, si li se pare, chiar daca nu-si dau seama, ca ambalajul (acea damigeana) nu poate sminti gustul din interior.
La urma urmei, tot ce-i moca, e foarte bun si foarte gustos! Enjoy!