Rau de tot am ajuns, sa vedem cum se fura brazi din plamanii planetei, cum un amarat de brad care are nevoie de  20-30 de ani sa creasca la inaltimea necesara sacrificarii pentru a mai duce-o cateva zile, ca sa faca deliciul unor suflete bolnave care prin narile lor vor avea fericirea de a marturisi si celorlalti ce bine pute bradu’ acasa.

Nu ne dam seama, atunci cand cumparam asa ceva, ca dam ceasul inapoi cu cateva zeci de ani, ca daca am fi singuri, bineinteles ca nu ar fi nici o problema, dar suntem milioane de ciumegi care vrem sa ne puta in casa a brad si pentru asta sunt alte variante care nu ar afecta echilibrul naturii in asa hal, numai ca sa “respectam noi traditia”.

Stiu, avem copii, sa stie si ei cum e, dar cred ca ar fi mai  bine sa stie cum va fi fara ozon, fara sa mai poata respira un aer curat atunci cand vor avea cea mai mare nevoie de el.

Si cu toate astea, se fura in codru ca-n codru, se taie pomul fir cu fir, pentru un profit jalnic, care se arata odata pe an, dupa care pauza…

Stiu ca va-ti cumparat, sau nu, dar macar de la anul care vine, va rog eu, lasati clorofila acolo. la locul ei, pe dealuri si munti, lasati natura sa ne ajute sa traim, noi si urmasii nostri, nu taiati teava de aer curat a copiilor si nepotilor vostri, iar daca nu pricepeti ce vreau sa zic, mergeti pe mana mea fara intrebari suplimentare, sigur va iesi bine!

Va multumesc anticipat!

Astazi am vizitat niste locuri unde mi-am petrecut o parte a copilariei, mai precis niste vacante, atat de vara cat si de iarna. Este un catun situat in creierul muntilor, unde linistea te oboseste, esti mai aproape de soare si acesta nu face economie in a te mangaia cu razele sale, esti la o intindere de mana de un buchet de mure “adevarate”, pentru care nu trebuie sa dai bani, orice poarta este descuiata si daca o deschizi sa ceri un pahar cu apa, nu poti sa nu te alegi si cu un calup de branza si vreo doua trei oua, care acum le gasesti la supermarket cu peste 6000 de lei vechi. Verdele si ruginiul toamnei este peste tot, aerul curat te imbata mai tare decat un pahar de whiskey, iar o plimbare pe jos peste dealurile din imprejurimi echivaleaza cu o saptamana de tras de fiare la orice sala de facut muschi din oras. Sa nu mai zic de maretia peisajului vazut de sus, pe care nu-l egaleaza nici panoramele luate din avion, cu frica in san ca nu stii daca mai ajungi sa descarci vreodata imaginile…pe pamant.
Daca stau sa ma gandesc cat de mult am pierdut din frumusetile vietii prin simpla mea lipsa din acest rai pe pamant, imi promit ca voi face tot ce-mi sta in putere sa recuperez pentru cat mi-a mai ramas de trait. O sa merg mai des in Rai, iar cand va veni ziua judecatii o sa-mi fie cam indiferent unde ma repartizeaza Providenta, deoarece eu voi avea si gustul Raiului.
Oare asta sa fie “glasul” pamantului?

Noroc cu Denisa ca si-a luat camera foto!